Relativ la relativul absolutului din noi

Pornind de la spiritul de turmă mă opresc la ʺturma vițeilor masacrațiʺ în Năpradea, după revoluție, de către ʺboiʺ, tot viței și ei, adulți, care au rămas un pic inculți. Spiritul de turmă i-a mînat în luptă să distrugă tot ceea ce a fost făcut în comunism. Mai sunt și acum adăpătoare de fontă prin odoarele oamenilor pe post de troacă pentru păsat la pui, sau țevi de aluminiu folosite la irigații, puse la loc sigur, după șură.

ʺRevoluționariiʺ care aveau servicii în orașe, erau o gașcă, erau ʺtelectualiiʺ civilizați, vesticii, iar cei care erau acasă, țăranii, erau cealaltă gașcă, proștii, comuniștii, fiecare avînd dreptatea și adevărul lor suprem. Așa a fost în Năpradea, dar se poate liniștit generaliza la nivel de țară, debandada care a domnit după revoluție, după mine dirijată.

Locuitorii din Năpradea, avînd posibilitatea de a lucra la STAT, cu facilitățile cunoscute, carte de muncă, pensie, traiul mai ușor, zicem noi, s-au debarasat repede de trecut, domnindu-se, că așa e mersul vremii, evoluția, fără să realizeze nimeni că acest trai mai evoluat material, degradează irecuperabil valorile spirituale, bunul simț și omenia.

Am avut și am ocazia de a umbla mult prin țara asta, de la satele izolate din Maramureș, pînă la cătunele din Munții Apuseni sau din Oltenia. Pot face comparația unde a ajuns civilizația și s-a instalat și unde nu a reușit încă să pătrundă în toată intimitatea satului. Unde oamenii stau în case de lemn cu pământ, dorm în strujacuri de paie, se îmbracă în straiele tradiționale și păstrează obiceiurile nealterate ale moșilor și strămoșilor noștri. Lucrează pămîntul cum pot, cresc animale și trăiesc liniștit suta de ani, fără doctori și medicamente, fără vaiete și schelăieli, în credința transmisă de la moșii lor, că fiecare are o cruce și cum poate așa o duce, că-i a lui. Dar sunt tot mai puține, cîteva enclave de poeme străbune. Ușurința cu care am fugit de ʺgreulʺ de la țară se transformă în greutatea hoitului pe care-l cărăm, în greutatea cu care ne trage pămîntul pînă intrăm cu tot în el, și în degradarea umană care roade din noi.

Rînduielile pe care le-am avut de la moșii și strămoșii noștri, graiul, portul, obiceiurile și tradițiile cu toate valorile spirituale, sunt valori inestimabile pe care le-am pierdut sau ne-au fost luate cu ușurință. Noi, în esența noastră, suntem egali ca materie-spirit, minte-inimă, și egali am fost la obîrșii, dar odată cu ʺevoluțiaʺ materială am involuat ca valoare spiritual, ne-am dezaxat. Progresul tehnologic a depășit puterea noastră de asimilare psihică, ajungînd sclavii propriei noastre tehnologii, sclavii materiei.

Ca să vă dau un exemplu, o doamnă din Huta Certeze, stă să-și păzească gardurile de inox să nu i le fure, bărbatul fiind plecat în Franța, iar singurul copil căsătorit în Canada. Casă cu 33 de camere, cu lift, cu marmură în toată curtea și garduri de inox, ca să nu ajungă într-un an să facă o tură prin toată casa, că ea doarme într-un fel de bucătărie, care aia ar putea fi toată casa. Spre ce ne îndreptăm? Să lucrăm o viață întreagă nu știu pe unde pentru a ajunge să ne păzim gardurile …

Ne-am dezbrăcat de veșmintele noastre strămoșești, naturale, am ieșit din casele de lemn unde se închinau și sfinții, am abandonat mîncărurile tradiționale, făcute în oale de lut, și rătăcim printre betoane și chimicale. În memoria noastră persistă greutățile secolului trecut, cu două războaie mondiale, cu comunismul și cîțiva ani de secetă, cu sărăcie și mizerie și degradarea umană la care am fost supuși, dar să vedem că acum cîteva sute de ani oamenii trăiau liniștiți peste suta de ani, fără griji și nevoi.

Șansa noastră ca civilizație e întoarcerea la satul românesc, la pămînt, aer, apă și foc, la veșnicia satului. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar întreaga civilizație materială se sprijină pe o fundație foarte fragilă, care la o simplă adiere se poate prăbuși. O explozie solară de o intensitate puțin mai mare, de exemplu, ne poate întoarce în sec. XIV-XV cu ușurință, și atunci ʺcei din urmă vor fi cei dintîiʺ, adică cei care nu depind de materie în totalitate și pentru care pămîntul le e frate nu dușman. Așa am fost învățați și suntem și acum, că suntem buricul universului, cei mai cei, putem face ce vrem că noi suntem șefii, dar ne contrazic legile naturii, că noi, ca ultima verigă a lanțului trofic sfârșim devorați de prima, bacteriile. Și gata toată deșteptăciunea noastră.

Lozinca de a materializa idei, care a adus societatea asta la cea mai de jos formă a degradării spirituale, trebuie să se termine, să începem drumul invers, acela de a idealiza materia, de a însufleți natura, de a recunoaște că nu pământul e al nostru, că noi suntem ai pământului, că nu ducem nimic material cu noi dincolo, toate rămân aici. Când vom reuși să ne regăsim în încâlcelile vieții, vom găsi tot ce ne lipsește, fiindcă universul ăsta nu duce lipsă de nimic, trebuie doar să-i știm cere.