Satul Cheud îşi are obârşia în antica „Ţară a Silvaniei” (pădure şi ţară, în acelaşi timp), pe teritoriul unei uniuni de triburi dacice, care nu a fost supusă de legiunile romane, rămânând în afara Daciei Porolissensis implantată în Munţii Meseşului. Vatra sa străveche a fost situată aproape de o puternică fortificaţie a dacilor silvani, durată în „Poarta Someşului”, în apropierea strâmtorilor Ţicăului de astăzi (denumite de băştinaşi „Strâmturi”), într-un loc greu accesibil, pe un promontoriu alungit, numit Angust (sau „Ingust”), situat între două vâlcele prăpăstioase.
Informaţii privind existenţa satului din apropierea cetăţii din „Poarta Someşului”, menţionat în documente sub numele de „Oronos” (ung. „Aranyas”) există abia după năvălirea tătarilor, din anii 1241-1242, când atât cetatea, cât şi mănăstirea benedictină (care fusese ridicată în secolul XII în apropierea cetăţii), au fost distruse de tătari. Cetatea respectivă a fost revitalizată cu ajutorul nobilimii străine, apoi româneşti neofite, primind numele de „Aranyas”, adică Cetatea Aurie, după numele „pârâului care poartă aur”), însă mănăstirea benedictină n-a mai fost refăcută.
Printre stăpânii Cetăţii Aurii, cu întregul domeniu nobiliar format în jurul acesteia, s-au aflat, începând din anul 1382, Balica, Drag şi Ioan Românul („Valachus”) – nepoţii lui Dragoş, întemeietorul mărcii de pe valea Moldovei -, care au devenit astfel, voievozi ai Sălajului. Pentru cetatea şi domeniul respectiv s-au războit, în timp, mai multe familii româneşti, intrate în marea nobilime ungară prin catolicizare.
Devastarea cetăţii în timpul răscoalei ţăranilor iobagi din anii 1437-1438 a avut consecinţe negative asupra „Porţii Someşului”, care a avut nevoie refacere demografică. În acest context a apărut în izvoarele istorice scrise satul Cheud, ca sat românesc, situat în apropierea Cetăţii Aurii, fiind menţionat în anul 1475 sub forma Kew (germ.=Piatra).
Documentele timpului şi toponimia locului atestă că a fost edificat de către familiile nobile „Dragfy” sau „Kusaly” („de Coşei”) cu români someşeni (sălăjeni, silvani, codreni), la aproximativ 1 km. sud de Cetatea Aurie, pe platoul situat de o parte şi de alta a vâlcelei „Pietriceaua”, cu înţeles de „Valea satului”. Ulterior, satul Cheud a trecut prin mai multe stăpâniri, fiind pomenit cu ocazia diferitelor conflicte de proprietate şi transcris sub diferite forme, precm: Kewd, Keud, Keod, Köd (ung.=ceaţă, adică „loc ceţos, posomorât”), Keodh, Kewd, Keold, Köld.
În pofida ofensivei catolice susţinută de regii Ungariei, apoi a celei calvine susţinută de către principii Transilvaniei, cheudenii au păstrat credinţa creştină străveche, în anul 1550 fiind menţionată în satul Cheud (ung. ,,Kööd”) o biserică din lemn, deci o biserică ortodoxă, reuşind să menţină organizarea străveche, având în frunte voievozi, până în evul mediu târziu. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, principii Transilvaniei au refăcut cetatea din „Poarta Someşului”, cu ajutorul nobililor români împroprietăriţi în hotarul satului, care a primit numele de „cetatea Cheud”.
După pustiirea vetrei satului în timpul luptelor pentru stăpânirea Transilvaniei de la cumpăna veacurilor XVI-XVII, marcate de faptele voievodului Mihai Viteazul, satul s-a refăcut cu ajutorul altor nobili neofiţi, însă mai la sud de prima vatră, pe un platou înalt, numit „Poderei” – situat pe pantele de nord ale „Coastei”. În secolul al XVII-lea, hotarele satului au trecut prin mai multe stăpâniri nobiliare, românii cheudeni fiind folosiţi îndeosebi ca puşcaşi şi trabanţi pentru Cetatea de Piatră (Chioar, Kővar).
După instaurarea dominaţiei habsburgice, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, satul a fost din nou refăcut, datorită pustiirilor la care a fost supus de către diferite armate. Vatra sa a coborât cu totul de pe Poderei pe locul numit „Mânzărie”, apoi s-a lăţit pe sub Coastă şi pe sub dealul Crângului (Ulidetiu), având ca axă valea Cheudului. Alături de vechii locuitori, administraţia habsburgică a adus noi colonişti, îndeosebi români din Chioar şi din Maramureş. În această perioadă, în sat s-au aşezat, alături de români, câteva familii de evrei şi ţigani, care au convieţuit fără probleme împreună cu românii.
Vremuri grele au trecut peste sat în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), când autorităţile au încercat să maghiarizeze forţat numele de locuri şi de persoane. Rezistenţa românilor a fost posibilă datorită activităţii pe tărâm confesional şi cultural a unor preoţi şi învăţători de excepţie, precum şi implicării unor fruntaşi ai românilor în mişcarea politică pentru apărarea naţionalităţii, limbii şi religiei.
Momentul izbucnirii primului război mondial a găsit comuna Cheud (care avea 964 de locuitori români) încorporată cu forţa în Ungaria. Aplicând riguros politica de exterminare a românilor, autorităţile au mobilizat pentru front 180 de bărbaţi, români, dar şi ţigani, din care 178 la partea activă pe front, iar 2 la partea sedentară. Dintre aceştia, au murit pe front 9 bărbaţi, alţi 3 au murit în alte împrejurări, iar 19 au fost daţi dispăruţi. S-au întors acasă „ca invalizi – 10 cheudeni, alţi 8 fiind răniţi şi bolnavi, iar 131 au scăpat sănătoşi. După cei morţi au rămas 6 văduve şi 19 orfani.
În perioada (1920-1940), comuna Cheud a constituit, în fapt, o „România Mare” în miniatură, unde românii au convieţuit în armonie cu familiile de evrei şi de ţigani.
Mai groaznică a fost perioada celui de-al doilea război mondial, când satul s-a aflat din sub stăpânirea ungurească, trăind o adevărată tragedie. Prigoana împotriva evreilor din sat, urmată de deportarea acestora în lagărele de exterminare naziste s-au desfăşurat în paralel cu prigoana împotriva românilor. Administraţia horthystă a mobilizat din sat, practic, pe toţi cei apţi de front, trimiţându-i, pe cei mai viguroşi, pe frontul de răsărit, cu scopul de a fi exterminaţi. Un grup numeros de cheudeni a fost dus la muncă forţată în Germania, iar alt grup a fost trimis în minele de cărbuni de la Tatabanya.
Un grup de feciori a reuşit să fugă în România; unii au fost înrolaţi în armata română şi au luptat pentru eliberarea Transilvanei, alţii au ajuns pe frontul rusesc, unde au fost ucişi sau au căzut prizonieri ori au venit înapoi cu Divizia „Tudor Vladimirescu”.
Aproape 100 de cheudeni, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, cei mai mulţi împreună cu propria familie, s-au refugiat în România de frica prigoanei horthyste; unii s-au întors după război, dar alţii au rămas răsfiraţi prin diferite oraşe ale României, îndeosebi în Bucureşti.
Aproape 40 de cheudeni au pierit pe frontul de răsărit -, îndeosebi în infernul de la Cotu Donului sau de la Stalingrad ori în lagăre de concentrare sovietice -, iar unii în luptele pentru dezrobirea Transilvaniei. După aceştia au rămas văduve şi copii orfani, care-şi plâng soţii şi taţii până astăzi.
Stăpânirea horthystă a lăsat în Cheud multe nenorociri, pe care cei bătrâni le resimt ca pe un blestem al neamului. După război, satul s-a refăcut în bună măsură, unele familii refugiate s-au întors, dar altele au rămas împrăştiate pe toate meleagurile ţării, tânjind mereu după satul pe care l-au părăsit fără voia lor şi după oamenii pe care nu i-au mai văzut niciodată.
Au urmat apoi alte vremuri, plămădite departe de satul Cheud, în care cei săraci, integraţi de nevoie sau fără voie în cultura proletară au crezut că prin lupta de clasă vor putea îndrepta nenorocirile din vremurile regilor, boierilor şi grofilor. Lupta de clasă, prezentă şi în satul Cheud în perioada anilor ‘48-64, a adus o nouă suferinţă pentru cei apăsaţi de povara cotelor obligatorii, de munca forţată la canal, de închisori, care n-a mai putut fi îndreptată de nimeni şi niciodată. Prigonirea chiaburilor, înfiinţarea întovărăşirii agricole, apoi colectivizarea satului Cheud au fost fapte de vremuri de mare urgie, care au generat un nou exod de oameni, îndeosebi bărbaţi, spre oraşe, pentru a scăpa de prigoana muncii fără folos, dar şi de uneltele agricole care-i transformaseră în robi ai pământului. S-a jertfit o generaţie, pentru ca urmaşii ei să înveţe carte şi să aibă parte de o viaţă mai bună, să scape de sapă şi de coada vacii şi să poată câştiga un ban cinstit.
A urmat o nouă perioadă, scurtă, de înviere a satului, cu părţile ei extraordinare, dar şi cu efectele perverse asupra destinului acestui sat. Din anii 80, satul a început să slăbească sub toate aspectele, cultural, economic, etnic şi spiritual, cei plecaţi în Lume fiind tot mai puţin dornici să se întoarcă acasă, în satul natal. Aşa se explică de ce, cheudenii rămaşi în vatra satului au aşteptat resemnaţi, dar cu credinţă în suflet, venirea unor vremuri mai bune, iar evenimentele din decembrie 1989 au trezit, pentru scurt timp, speranţele reînvierii.
*
Aceasta-i istoria scrisă cu mintea în micropunct a satului nostru.
Am deschis această formă de comunicare, sub genericul Cheud şi cheudenii, pentru a afla, a şti şi a vedea cum stăm şi pe unde suntem, noi, cheudenii.
Să discutăm despre viaţa satului, să rememorăm vremuri de istorie, să aducem spre cunoaştere crâmpeie din frumuseţile naturii înconjurătoare şi din sufletul de cheudean, din tradiţiile şi obiceiurile vechi, din înţelepciunea celor bătrâni, dar şi a celor tineri, rămaşi în sat. Să facem strigare, cu bucurie, peste Lume, atunci când în sat se naşte un copil ori se cunună doi tineri. Să judecăm cu mintea ce putem face pentru satul nostru, să nu-l lăsăm în voia sorţii. Să-i cunoaştem pe toţi cei care, cu mintea lor sclipitoare au făcut faimă satului.
Sursa: “CHEUD. Un sat din Ţara Silvaniei. Monografie istorică” - dr. Aurel V. David
http://cheudsicheudenii.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu