Fîrtați

Suratelor și fîrtaților, ne să vă povestesc oarece di pă vremuri, de cînd eram prunc și umblam cu vacile pă cîmp ... că am fost odată și prunc ... :)) 

Eram o gașcă faină, nu dau nume că n-am obțînut dreptu de la găzdacii numelui, da pot fi orice nume. Umblam în multe locuri, daʼ cel mai mult mi-o plăcut ʺPă Vîrfʺ. Acolo aveam un adevărat teatru de acțiuni și operațiuni, cu lupte în ambuscadă, cu tăt felu de jocuri și concursuri. Vă spui amu cum am primit botezu de fârtate, frate de sânge, care era mai bun și mai important ca fratele bun. Eram tare nealcoș să intru în hada asta, prin clasa a IV-a sau a V-a, cred. Pînă nu erai acceptat în gașcă nu puteai participa în trupa lor la discuții, strategii, luări de decizii, stăteai deoparte și așteptai hotărîrile marii adunării, și îngrijeai toate vacile, ce mai, erai cel mai necalificat, un fel de cățelul ciurzii. Aici nu putea interveni nimeni în apărarea ta, era acceptată treaba tacit și de cei mai mari, de frați sau părinți, care nu se băgau. Lideru găștii nu putea fi contestat de nimeni.

Mă întrebă ʺmai marele mohicanilorʺ dacă am mai fost legat ʺgăină curtăʺ și știu cum e? Chiar n-am mai fost, dar i-am văzut pe alții legați, și mă miram cum pot fi atît de slabi ca să nu se poată dezlega de două fire de iarbă. I-am spus că n-am fost. Mi-a explicat în ce constă botezul, care putea fi din mai multe probe, dar la mine au hotărît să mă lege ʺgăină curtăʺ și eu să mă dezleg. Eu bucuros că scăp lesne eram numai zîmbete subînțelese și un gen de mîndrie că o să fiu în sfîrșit fîrtat cu ei. Dar între zîmbet și rînjet nu e cale lungă!

Ne-am dus sus, ʺpă Vîrfʺ, o pantă destul de mare, m-am așezat jos, cu picioarele încrucișate și cu mîinile băgate prin interior și scoase peste fluierul picioarelor, cu palmele împreunate, ca la rugăciune. Mi-au băgat pe două degete o gujbă făcută din două fire de iarbă, un belciug care strîngea două degete de la o mînă care la rîndul lor strîngea pe cel dintre ele de la cealaltă mînă, un adevărat ic fîrtățesc. ʺNo, dezleagă-te!ʺ Ce să mă dezleg, că parcă eram legat cu curele de piele nu cu două fire de iarbă. Și atunci a început potopul ...

Mă să vedeți voi îmborbocat ce n-ați mai văzut, că m-au împins la vale și io tolămacul n-am știut să-mi țin ʺcapul la cutieʺ, cum tăt strigau ei, aterizam tăt în bostan ca roata pătrată și ei cu scorbancele pă mine, jbang, pleosc, dă fără milă că-i de-a nost amu ... au, au, auuuu ... da să vedeți îmbătăciune de cap, cît mo tăt îmbulzît și îmburdat pînʼ tăți stinii și scaii, să-mi fie învățătură de minte, că n-am mai știut pă ce lume trăiesc, dacă mai trăiam ... și ei dă și dă și cu zdiuciu și cu codorișca, și cu botele, cu pticioarele care cu ce-o apucat ... Dar am ajuns pînă la urmă și în vale, tăt legat daʼ cu capu lîngă celălalt amu, la cutie, și tăt legat cum am fost la început și poate că eram și amu deʼ nu mă dezlegau ei ...

Dar am fost fîrtat în Năpradea, poate printre ultimii luptători ai ʺOrdinului Fîrtățescʺ ... Înainte această legătură fîrtățească era o formă de înfrățire cu scop de întrajutorare la diferitele munci agricole ca arat, cosit, secerat, treierat, etc și la construirea locuințelor. Erau pînă la zece bărbați legați prin fîrtăție, o legătură sacră nescrisă pînă dincolo de moarte. Deviza lor chiar era iubirea extremă pînă la moarte, cu secrete numai de ei știute, fără să se trădeze. Era o adevărată ceremonie a botezului ca fîrtați, cu oiaga cu horincă îndulcită, colacii și cîrnații. Cîntecul de fîrtăție era: ʺCine n-are-n lume frați/ Să se prindă cu fîrtați/ Prietenia cea mai dulce/ E frăția cea de cruce/ Dar și cei care au frați/ Pot avea și frați fîrtați/ O prietenie sfîntă/ Cînd toți frații se ajută/ Și pun umărul la greu/ Și se ajută mereu/ Din frumoasa tinerețe/ Pînă-n dalba bătrîneță.ʺ

Cine vrea să se lege cu mine de fîrtat? Ori zîceți c-am căptiat? ... accept și surate, că și ele aveau legătura de surate ... :))